Paralele inegale

Paralele inegale

Întâmplarea a făcut ca, nu demult, privirea să-mi ajungă pe o broşurică lucioasă, bogat colorată în verde „bio“, din care feţe zâmbitoare obişnuite cu sticla televizorului promovau un supliment alimentar. Nimic rău în asta, dar mi-a atras atenţia o exclamaţie care friza ridicolul: „Dintre toate organele vitale (s.n.) ale organismului, cel mai afectat de alimentaţia nesănătoasă este colonul!“ (sic!). O mirare (!) suficientă să-mi trezească mai departe curiozitatea şi să mă facă să dau paginile, până la capitolul care, pe larg, dar fără suport ştiinţific real, ci doar vag conjunctural, prezenta „beneficiile“ nesfârşite pentru sănătate ale produsului respectiv. Imediat, mi-au venit în minte regulile draconice impuse de Agenţia Naţională a Medicamentului, care notifică obligatoriu şi fără excepţii orice fel de publicitate pe care companiile farmaceutice doresc să o facă produselor autorizate pentru punere pe piaţă de ANM. Dar…

…Dar suplimentele alimentare nu sunt autorizate de ANM. Notificarea necesară comercializării lor se face de către Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare Bucureşti, pe scurt – IBA, în baza unui Ordin comun emis de ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, ministrul sănătăţii şi preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, nr. 1.228/2005 şi 244/63/2006. Ce zice acest act normativ? Că „publicitatea produsului se realizează conform legii şi trebuie să fie reală, să nu inducă în eroare consumatorul, iar calităţile suplimentului alimentar să fie prezentate conform compoziţiei. Etichetarea şi publicitatea suplimentelor alimentare nu se vor suprapune cu reglementările în domeniu privind punerea pe piaţă a medicamentelor“. Destul de clar, s-ar zice. Şi totuşi…

De pe site-ul IBA, aflu că dosarul tehnic de notificare poate conţine prospectul produsului, dar… opţional: „Devine însă obligatoriu dacă se face trimitere la el în etichetă“. Altfel – nu! (un recurent semn al mirării, poate şi pentru că li se sugerează celor care solicită notificarea cum să evite… complicaţiile inutile). Mai departe, publicitatea şi-o face fiecare cum vrea. Prin campanii de marketing agresiv, asociindu-şi produsele cu virtuţi terapeutice nedovedite (anecdotice sau direct închipuite). Comerţul cu speranţe devine astfel o afacere profitabilă într-o ţară în care sistemul oficial de sănătate funcţionează doar în declaraţiile oficialilor (uneori nici măcar acolo)…

O paranteză lămuritoare: nu am nimic împotriva suplimentelor alimentare, produselor „bio“ sau „ecologice“. Nu. Dar quackery (termenul consacrat în lumea anglofonă pentru promovarea practicilor medicale nedovedite sau frauduloase) este, în fapt, o ameninţare la adresa sănătăţii. Şi chiar dacă o persoană cu formare ştiinţifică poate să identifice imediat absenţa evidenţelor riguroase, dreptul la sănătate este universal… Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, într-un centru de copiere fiind, nu m-am putut abţine să nu zâmbesc când un domn între două vârste solicita câteva sute de fotocopii după un articol dintr-un săptămânal „de sănătate“. Materialul îl prezenta pe domnul în cauză, într-o pagină întreagă, ca pe un „salvator de vieţi“… La plecare, s-a suit într-o maşină de teren scumpă şi şi-a văzut de drum. După doar câteva luni, l-am revăzut ca subiect de ştiri – arestat pentru practicile medicale periculoase pe care le practica fraudulos, în absenţa vreunei pregătiri în domeniu. Industria media (jurnalism ar fi prea mult spus) contribuie din plin la succesul (financiar) al produselor pseudo-medicale. Atunci cine ar putea interveni? Medicii, veţi spune. Asociaţia Română de Urologie trăgea un semnal de alarmă, cu ceva vreme în urmă, asupra automedicaţiei promovate prin publicitatea agresivă la anumite produse care vizau simptomatologia prostatică. Fără a le nega utilitatea, dar numai la indicaţia medicului. Publicitatea amintită a continuat netulburată. Şi atunci?…

Aici intervine rolul pe care autorităţile ar trebui să-l joace. Ordinul comun amintit mai sus funcţionează însă ca o adevărată „maşină de ceaţă“: „Supravegherea şi controlul pe piaţă al produsului se realizează în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare privind alimentele de către organismele cu atribuţii de control, în funcţie de atribuţiile specifice: MS, ANSVSA, MAPDR, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor“. Cine, ce?! Poate că nu întâmplător, atunci când fostul ministru al sănătăţii, Cseke Attila, a propus, la începutul acestui an, revizuirea normei în cauză, s-a lovit de o opoziţie acerbă, culminând cu vetoul MAPDR. Cui îi foloseşte întreţinerea unui sistem paralel, de pseudo-sănătate, către care se îndreaptă nu doar iluziile, ci şi banii pacienţilor, ai consumatorilor? În niciun caz nu sănătăţii, nu progresului. În prezent, „producătorul decide dacă vrea să îşi autorizeze produsul ca supliment alimentar, pe un dosar de cinci foicele, la Institutul de Bioresurse, sau ca medicament, cu 300 de bibliorafturi şi să aducă dosarele «cu roaba» la ANM“, după cum ne declara dr. Daniel Boda, preşedintele ANM, într-un interviu. Poate că ar fi cazul ca autorităţile – în special cele din sănătate, în deplină cunoştinţă de cauză – să intervină argumentat şi, prin dialog, să găsească soluţia optimă, etică şi raţională. S-ar asigura astfel, pentru toţi cetăţenii acestei ţări, exercitarea legitimă a dreptului constituţional la sănătate.

(Publicat în   „Viaţa medicală“ nr. 35/2011) 

Leave a Reply