Criminali şi criminalişti în halate albe

Pentru profesia medicală, cele mai mari ameninţări nu vin, aşa cum s-ar crede, din afara ei. Nu finanţarea deficitară (medicina românească este exemplul încă viu, în acest sens) şi nici lipsa de respect din partea societăţii dau loviturile cele mai puternice practicii medicale, ci cazurile în care tocmai cei puşi să ocrotească sănătatea devin principalii ei duşmani. Avem şi în România exemple de malpraxis flagrant, finalizate prin condamnări penale sau doar civile, cu pierderea dreptului de liberă practică. Şi sperăm să nu avem niciodată vreun exemplu precum cel al spaniolului Juan Maeso.

Despre ce este vorba? În 2007, tribunalul provinciei Valencia îl condamna la 1.933 de ani de închisoare pe medicul anestezist Juan Maeso. În deceniul 1988–1997, acesta a infectat cu virusul hepatitic C nu mai puţin de 275 de persoane, prin obiceiul său de a-şi injecta o parte din doza de morfină destinată pacienţilor (care sufereau diverse intervenţii chirurgicale), fără a schimba apoi acul sau siringa, atunci când le administra analgezicul. Combinaţia adicţie/infecţie cu HCV la medicul anestezist avea să fie letală pentru patru dintre pacienţi, decedaţi prin consecinţele infecţiei, la data pronunţării sentinţei. Devine irelevant faptul că fostul anestezist a fost condamnat la plata unor despăgubiri record, de 500.000 de euro pentru fiecare din victimele sale. La fel de irelevant ca faptul că legea spaniolă nu permite pedepse cu închisoarea mai lungi de 20 de ani, deci cele aproape două milenii decise de judecători se reduc la doar 1%. Şi asta dacă nu o fi şi anestezistul spaniol vreun scriitor nedescoperit sau cine ştie ce alt gen de model pentru deţinuţi, ieşind astfel înainte de termen, cum se întâmplă pe la noi.

Relevant însă, pentru acest caz, este faptul că medicina – printr-o combinaţie inteligentă de epidemiologie, genomică, medicină legală şi modele matematice aplicate – a contribuit major la condamnarea medicului şi, mai mult, procedura utilizată în acest caz are aplicaţii epidemiologice importante pentru definirea evolutivă a unui virus cu mare variabilitate genetică, după cum aflăm dintr-un foarte interesant studiu publicat în BMC Biology. Virusurile ARN (precum HCV sau HIV) sunt caracterizate prin evolutivitate marcată, ceea ce înseamnă că probarea filiaţiei unor tulpini virale necesită studii genomice aprofundate şi analize filogenetice moleculare.

Istoria medicală a cazului care avea să declanşeze un cutremur în conştiinţa publică este următoarea: în februarie 1998, au fost detectate mai multe infecţii cu HCV la pacienţi care suferiseră intervenţii chirurgicale minore, într-un spital din Valencia. Ancheta epidemiologică a indicat drept sursă probabilă un medic anestezist, colaborator la spitalul respectiv, dar care lucra şi la un spital public din apropiere. În săptămânile ce au urmat, căutarea activă a altor potenţiali pacienţi infectaţi a dus la detectarea unei adevărate epidemii, implicând sute de pacienţi, cu toţii intersectându-se, la un moment dat, în trecutul lor ca pacienţi, cu medicul în cauză. Instanţa judecătorească şi autorităţile de sănătate publică le-au cerut autorilor studiului expertiza, pentru a verifica: dacă sursa identificată este sau nu responsabilă de epidemie, cine sunt pacienţii infectaţi din aceeaşi sursă, excluderea infecţiilor din surse diferite, determinarea duratei epidemiei, datarea momentului infecţiei pentru fiecare pacient şi pentru sursă. Rezultatele cercetării realizate de grupul profesorului Fernando González Candelas au constituit dovezi, pe baza cărora tribunalul l-a condamnat pe medicul anestezist de malpraxis ce a avut drept consecinţă infectarea a 275 de pacienţi.

Nu vom insista foarte mult asupra metodologiei folosite, deoarece textul este accesibil integral celor interesaţi (BMC Biology este “open access”). Menţionăm doar că datele (medii) estimate de cercetători, pentru momentul infecţiei, s-au situat între ianuarie 1987 şi aprilie 1998 (cu un interval de probabilitate), epidemia fiind identificată în februarie 1998. Infecţia contractată de sursa epidemiei (medicul) a fost estimată la iunie 1988 (intervalul de probabilitate variind însă între august 1984 şi octombrie 1991). În 65% din cazuri, estimările au coincis cu datele de internare; diferenţe au apărut însă la cazurile iniţiale şi la cele foarte recente, mai puţine, calibrarea rezultatelor fiind mai greu de realizat.

Juan Maeso (stânga) şi David Kwiatkowski (dreapta)
Juan Maeso (stânga) şi David Kwiatkowski (dreapta)

Întreaga metodologie a studiului spaniol este acum disponibilă şi poate fi utilizată pentru viitoarele situaţii similare. Situaţii similare?!, vă veţi întreba. Ei bine, da. David Kwiatkowski, tehnician în laboratorul de cateterism cardiac al spitalului din Exeter (New Hampshire, SUA), îşi aşteaptă procesul, programat pentru începutul anului viitor. Acuzat că fura analgezice opioide şi că a expus pacienţii la infecţie cu HCV, americanul a pus multă lume pe jar, mai ales într-o ţară în care consecinţele legale şi responsabilităţile individuale şi instituţionale sunt luate în serios: în perioada 2003–2011, el a lucrat în nu mai puţin de 18 spitale din opt state americane. Până în prezent, au fost identificate, conform Associated Press, mai multe victime ale sale, infectate cu HCV: 32 în Exeter, şase în Kansas, cinci în Maryland şi una în Pennsylvania. Interesant, în cazul americanului, este că el a fost concediat de mai multe spitale, pentru incidente legate de medicamentul opioid fentanil, ceea ce însă nu l-a împiedicat să fie apoi angajat, prin intermediul unei agenţii de recrutare, chiar şi la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore.

Dintr-o perspectivă mai largă, însă, chiar dacă medicina poate, cu din ce în ce mai mult aplomb, să identifice purtătorii de halate albe porniţi în misiuni (sin)ucigaşe, încă lipsesc mecanismele care să prevină eficient accesul şi să minimizeze impactul unor doctori Maeso asupra sănătăţii celorlalţi. Revalidarea medicilor, promiţătorul proiect pus în practică de colegiul britanic al medicilor (General Medical Council), poate fi însă o soluţie. Şi, chiar dacă CMR-ul nostru este mai mult preocupat de vajnica luptă sindicală, poate că va găsi cândva voinţa şi inteligenţa de a urma modelul britanic.

(Text publicat în “Viaţa medicală” nr. 31/2013)

Leave a Reply